Stau în balconul din dormitorul meu, pe fotoliu, cu fruntea lipită de geam. Este linişte totală în casă, colega mea de apartament a căzut intr-un somn adânc, de câteva ore, iar eu am zis să profit de un moment de linişte ca să-mi pun gândurile în ordine. Ce-i drept, de la o vreme nu mă mai recunosc, nu mai sunt fata aceea plină de viaţă care cândva nu suporta să stea în casă mai mult de 2 ore, nu mai am acea strălucire in ochi de copil inocent, am devenit mai tăcută, mai rece şi mult mai indiferentă la ceea ce se întâmplă în jurul meu. Unde e cea pe care o ştiau cu toţii? A plecat...şi nu cred că se va mai intoarce vreodată cu totul, pentru că uşor uşor, trece in următoarea etapă a vieţii.
Afară se auzea cum cerul plânge, liniştit şi paşnic; mă uitam la picăturile ce se prelingeau pe fereastră şi mă gândeam că sufletul meu se asemeană ploii.. Într-un fel mă linişteşte acest sunet, această privelişte, dar pe de-o parte mi-e frică de interiorul meu, care plânge şi el. Plânge de dor, de dorinţă, de neputinţă, de curiozitate şi de fericire câteodată, însă nu acum. De cine mi-e dor? De nimeni şi de tot! Mi-e dor de a mai simţi ceva, mi-e dor de căldura braţelor cuiva, mi-e dor de un suflet cald care să-l încălzească pe al meu, mi-e dor de strălucirea ochilor mei atunci când mă uit la persoana din faţa mea, mi-e dor să iubesc şi să mă simt iubită. Toate astea îmi lipsesc.
Sunt o persoană libertină de felul meu, dar m-am plictisit de libertatea asta singură! Visez să am pe cineva alături, căruia să mă dăruiesc întru totul, să mă ia şi să mă plimbe prin sufletul lui şi să ne oprim în locul în care a staţionat inima mea - lângă a lui. Un om cu care să împart toate plăcerile vieţii, fricile sufletului meu şi să ne împărtaşim cele mai întunecate secrete, să ştiu că sunt a lui, iar el să ştie că-i al meu.
Cred că deja a trecut jumătate de ora de când stau şi privesc picăturile de apă care se preling încetul cu încetul şi îmi ascult sufletul cum plânge odată cu cerul. Fruntea îmi e rece, îngheţată aş putea spune, dar mi-am dat seama că în tot acest timp am plâns, pentru că faţa îmi e udă, iar pe buza de sus simt un gust uşor sărat, asemeni lacrimilor. De îndată ce m-am trezit la realitate, creierul şi inima s-au luat de mână şi au gândit împreună... atunci a apărut speranţa in sufletul meu, iar raţiunea mi-a dictat să aştept, în niciun caz să caut, pentru că cineva, acolo, undeva, mă aşteaptă...
