Iubitule, te-aş mângâia sub piele. M-aş apropia de tine atât de tare, încât firele de păr să-mi intre în carne. Mi-aş lipi buzele de urechi şi ţi-aş compune un poem melodios, astfel încât cuvintele să-ţi alunece prin minte în ritm de dans. Ţi-aş lua mâna dreaptă şi ţi-aş pune-o pe sânul stâng, să-mi simţi bătăile inimii. Te-aş lăsa să-mi intri în suflet ca o tornadă şi să cureţi tot în cale. Te-aş lăsa să-mi mergi prin suflet cu gazul şi bricheta după tine. Aş intra în tine cu o ţigară, să-ţi ia foc inima şi să arzi, doar pentru mine...
Ţi-aş lua buzele şi aş cânta cu ele, ţi-aş lua mâinile şi m-aş mângaia. Ţi-aş lua capul şi l-aş săruta precum o mamă îşi sărută puiul. Te-aş lăsa să-mi umblii prin minte şi prin suflet, dar descalţă-te, te rog...
Mi-aş încolăci picioarele împrejurul tău şi te-aş lăsa s-aluneci în mine, să-mi simţi căldura trupului. Aş lăsa ploaia să cadă, să ude tot, ca mai apoi să punem lemne pe foc, să se usuce, dar nu de tot. M-aş transpune într-un curcubeu, să-ţi colorez şi cele mai întunecate gânduri. Vreau să-ţi intru în minte, în suflet. Vreau să fiu în tine.
"A nu iubi e o dramă cu mult mai tristă decât a nu fi iubit".~ ANDREI PLEŞU
Am ajuns la concluzia că multe iubiri sunt doar proiecţii ale propriei noastre minţi. Pe lângă faptul că ele nu au început niciodată, nici nu ar avea cum să se termine. Pentru că ştim cu toţii, ce lucrează în mintea noastră, nu lucrează şi în a altora. Întâlnim o persoană, ne place şi ne gândim: ''Cum ar fi dacă?''. După acel dacă, nu ar trebui să urmeze decât o acţiune.
Ne aşezăm capul pe pernă şi visăm cu ochii închişi. De obicei, visăm la ceea ce ne-a stat gândul toată ziua. Ne trezim şi începem să visăm cu ochii deschişi. Mereu, la ceea ce ne dorim. Dar dacă am alunga toate gândurile şi ne-am trezi singuri, în momentul prezent, am şti sa apreciem clipa de acum? Ce ar fi dacă am sta pur şi simplu şi ne-am bucura de ceea ce avem, fără să ne gândim la trecut sau viitor?
De multe ori conversăm cu noi înşine, ne certăm, ne construim idealuri şi ne proiectăm momente care în adâncul nostru, am vrea să se întâmple. Ei, de multe ori acestea rămân implementate doar în mintea noastră, realitatea fiind alta. De aici rezultă nefericirea, depresia, stresul, dispreţul faţă de cei din jur, faţă de noi înşine şi chiar compătimirea că nu suntem destui de buni pentru a ajunge acolo unde ne-am dorit. Uneori apreciem oamenii pe care-i iubim mai mult decât pe noi înşine. Ce prostie. Tu eşti tu! Nimeni nu poate fi ca tine. De aici şi gelozia, care este o boală incurabilă, a oamenilor care nu se apreciază destul pe sine, care cred că altcineva e mai bun decât cine este el.
Suntem toţi atât de diferiţi, încât în fiecare dăinuieşte ceva special. Apreciază ceea ce ai, iubeşte-te mai mult decât pe oricine şi nu lăsa pe mâna nimănui asta! Învaţă să te iubeşti pe tine şi te vor iubi şi ceilalţi. 😄
